Acum cand privesc in urma, chiar si prin acest blog pe care s-a asezat praful, realizez ca unele evenimente nu trebuiau punctate , amintite, rascolite...am ajuns la un moment in care dau piept cu realitatea si sunt lovita brutal de maturitate! E un sentiment ciudat sa vezi ca unele lucruri care iti erau scopuri in viata sau motive de a trai se transforma incetul cu incetul in nimicuri ! Nimicuri frumose si pline de acel ceva dar tot nimicuri raman! Ajung acasa si vreau sa pic pe ganduri, sa zbor cu mintea in cele mai frumoase locuri de pe Pamant , sa ating cu sufletul cea mai proaspata roua , sa simt cu inima cea mai calda adiere de vant in toiul iernii si nimic din toate acestea nu mai pot deveni realitate.De ce? Pentru ca devin din ce in ce mai realista si incep sa mi dau seama ca nu exista cel mai frumos loc , nici cea mai proaspata roua si nici cea mai calda adiere a vantului de iarna! Intotdeauna cand descopar ceva frumos nu dureaza prea mult si mi se demonstreaza contrariul , imi iese in cale pana si cel mai mic detaliu care tulbura frumusetea si o face sa devina incerta! La fel sunt si oamenii in care nu mai pot avea incredere... tind sa cred ca inca nu i-am pierdut imi pun toata speranta ca nimic nu poate schimba un om bun in unul rau dar ,evident, mi se demonstreaza contrariul! Apare acel mic detaliu care strica echilibrul increderii de aceasta data...e ca atunci cand pierzi cea mai importanta piesa dintr-un puzzle, tu incerci sa o gasesti dar ea defapt nu mai exista ! Probabil sunt mult prea dezamagita de sistemul de valori pe care il are stabilit fiecare om din jurul meu, poate ca trec doar printr-o stare mai proasta din cauza stresului si din cauza examenelor ce nu intarzie sa apara...sau poate e doar o eliberare de sentimente negative adunate de atata amar de vreme! Nici eu nu stiu!
